Miercuri, 3 februarie, Clubul Melomanilor a dat prilejul participanţilor la întâlnire, să asculte integral ciclul de lieduri "Winterreise"(Călătorie de iarnă). Primele cinci lieduri au fost în interpretarea lui Thomas Quastoff, bariton; la pian Daniel Barenboim. Înregistrarea a fost făcută în Marea Sală a Filarmonicii din Berlin, la 22 martie 2005. Următoarele, până la 24, cu reluarea celui intitulat "Der Linderbaum" (Teiul) au fost ascultate şi vizionate în interpretarea lui Ian Bostrige, tenor; la pian Julius Drake.
A fost amenajată o expoziţie cu documente de bibliotecă şi au fost împărţite pliante .
A prezentat doamna profesoară Maria Barbărasă.
Franz Schubert (1797-1828), muzician genial, deschizător de drumuri noi, ce au oferit vaste perspective în artă, a fost contemporan cu Beethoven, Weber, Goethe, Heine, dar nu a avut parte în timpul vieţii de o preţuire egală cu a lor. În lista creaţiilor lui Schubert apar aproape toate genurile ce s-au afirmat în vasta istorie a compoziţiei. Din cuprinsul ei se detaşează însă creaţia camerală, în centrul căreia liedul domină cu autoritate absolută.
Liedul este o compoziţie vocal- solistică, cu acompaniament de pian sau de orchestră. Cuvântul lied este de origine germană, având înţeles de cântec. Liedul îşi are provenienţa în cântecul popular, dar a căpătat o structură foarte evoluată şi variată ajungând să exprime sentimente din cele mai profunde, lirice sau dramatice. Reuşind să realizeze o cât mai perfectă legatură între text şi muzică, liedul a căpătat o răspândire universală, atrăgând pe cei mai mari poeţi, compozitori şi interpreţi, din epoca romantismului şi până în zilele noastre.
Schubert a scris peste 600 de lieduri pe cele mai inspirate versuri a peste 91 de poeţi (Goethe, Schiller, Heine... şi Wilhelm Müller).
El a luat poeziile şi cu forţa sa magică a ilustrat prin muzică starea sufletească exprimată de cuvinte, propulsând cele două elemente componente pe o treaptă superioară.
Grillparzer spunea despre Schubert: “Făcea ca poezia să sune şi muzica să vorbească”.
Printre liedurile lui Schubert există două cicluri Die schöne Műllerin (1823) şi Die Winterreise, compuse în 1827, cu un an înaintea morţii sale.
Cele două cicluri, compuse la distanţă de patru ani, par a oglindi simţămintele trăite de compozitor în etape diferite ale vieţii. Primul, Frumoasa morăriţă, e un strigăt al dragostei de viaţă, al doilea, Cǎlǎtorie de iarnă, exprimǎ durerea infinitǎ la despărţirea de ea. Comună le este tema, tema pribegiei, dar cât de diferit tratată în cele două suite ciclice. În timp ce seninul domină peste naraţiunea muzicală a primului ciclu, o sfâşietoare deprimare se aşterne peste tablourile muzicale din alcătuirea ultimului. Eroii sunt aceiaşi: pribeagul şi pârâul, o personificare superbă a tovărăşiei de drumeţie.
Ciclul de lieduri " Cǎlǎtorie de iarnǎ " cuprinde 24 de titluri. Textele aparţin poetului Wilhelm Müller , care marturiseşte :" Nu pot sǎ cânt din voce şi nici la pian, şi totuşi, când scriu versuri , cânt de fapt, în ambele ipostaze ."În ciclul Winterreise (Călătorie de iarnă) , râul, prietenul bun de altă dată , a îngheţat. Cursul lui vesel s-a oprit pe loc şi nu mai poate consola pribeagul copleşit de amărăciune, nu-i mai poate şterge lacrimile ca în trecut (Gefrorne Träme -Lacrimi îngheţate). Natura întreagă pare a fi încremenită în decorul cenuşiu al iernii (Erstarrung - Încremenire) în care mai străjuieşte silueta unui copac (Der Lindenbaum -Teiul)…
Drumeţia prin iarnă învăluită de şuieratul vântului, de întunecimi şi tristeţi, sfârşeşte cu liedul Der Leiermann (Flaşnetarul), o pagină poetic-muzicală de o rară inspiraţie.
“În muzica sa, dramatismul, intensitatea şi profunzimea emoţională se îmbină cu un admirabil echilibru sufletesc, iar diversitatea nuanţelor de simţire, cu o excepţională simplitate şi accesibilitate“.
V. Konen.
" Teiul" este poate cel mai popular lied al lui
Schubert , fiind considerat de mulţi melomani
cel mai melodios şi mai accesibil din tot ciclul.
Colo, lângă fântână, stă teiul visător,
Bătânul tei, sub care iluzii mă-mbătau.
În trunchiul lui crestat-am cuvinte dulci de dor,
Plăceri, dureri spre dânsul adesea m-ademeneau.
Şi-acum în noaptea adâncă eu m-am pornit pribeag
Nu vreau nimic în noapte să văd în preajma mea.
Dar freamătul de frunze îmi murmură cu drag:
„Prietene, în umbra-mi odihna vei afla!”
Un vânt de toamnă rece lovitu-m-a-n obraz,
Şi faţa mi-am întors-o la tei spre-a nu-l privi.
Departe sunt acuma, dar tot nu-mi dă răgaz
Un freamăt ce-mi şopteşte: „Sub el te-oi odihni!”
" Întreaga problematica a a poeziilor reitereazǎ liric povestea vieţii compozitorului , cu toatǎ încǎrcǎtura
sa de sentimente , cu acuta frustrare a solitudinii şi
cu capacitatea extraordinarǎ de a-şi pǎstra
seninatatea. Ce istoriseşte poetul în
" Cǎlǎtorie de iarnǎ ", dacǎ nu rǎtǎcirile afective
ale lui Schubert învins de prejudecǎţile materialiste
ale vremii şi îndepǎrtat astfel de fiinţa iubitǎ
( Therese Grob )? Şi în acest mod , frǎmântǎrile şi
luptele individuale ale compozitorului devin drame
cu caracter general-uman ." (Viorela Ciucur –
" Repere stilistice în evoluţia miniaturii vocale ")
